”Mă simt epuizată, am 3 copii, unul de 6 ani și gemeni de 1 an, iar in majoritatea timpului sunt singura cu ei.Nu mai am răbdare, ma enervez din orice, ma frustreaza orice și nu am chef să mă implic în jocuri cu copiii. Mă simt nepotrivită ca mamă, chiar mă întreb dacă e normal să trăiesc astfel de sentimente, dacă sunt singura și mă învinovățesc pentru cum sunt, simt că o să înnebunesc.”

“Fiica mea este adolescentă, iar în ultimul timp relația cu ea e din ce în ce mai provocatoare, nu știu cum să mă mai port și îmi consum tot timpul gândindu-mă cum să fac diferit. Mă copleșește sentimentul de vinovăție, că nu am știut cum să fiu o mama bună pentru ea și că asta o îi va afecta negativ toată viața. Sunt conștientă că dacă eu aș putea să fiu mai în controlul emoțiilor mele, ar ajut-o și pe ea. Îmi dau seama că fiica mea trece prin greutăți emoționale specifice vârstei ca prima dezamăgire în dragoste, îi e rușine cu corpul ei, nu își găsește tribul și folosește diferite forme de „alinare” care îmi e teamă că se vor transforma în adicții și poate altele pe care poate le ascunde. Mă simt destabilizată și copleșită,  din cauza propriilor mele frici și suferințe, nu sunt capabilă sa o susțin și să o ajut să depășească cu bine această perioadă. ”

“Simt că oricât de mult timp aș acorda copilului, nu e suficient. Apoi simt vinovăție, frustrare, durere și o iau de la capăt. Pun presiune pe mine – trebuie să fiu un părinte mai bun și mai bun. Trebuie să fac cumva să nu mor la 50 ani – așa simt că se va întâmpla la gradul de implicare și cel de epuizare din acest moment. Suntem doi părinți – parteneri – extrem de implicați, dar foarte, foarte obosiți. Mă privez de somn, renunț la ce-mi aduce mie bucurie sau la timpul dedicat cuplului și mai pun și presiune pe partener să facă asta…Caut și aș vrea să găsesc soluții pentru a-i acorda copilului nostru la fel de mult timp, dar să nu ne mai simțim la fel de „prăjiți” ca acum. “

Da, vreau să-mi spun povestea!